TEZAURUL ASCUNS DE LA TISMANA

TEZAURUL ASCUNS DE LA TISMANA

1. CONFUZII POSTDECEMBRISTE

După cel de-al doilea război mondial, timp de aproape o jumătate de secol, nu s-a putut vorbi în presă despre Tezaurul României aflat la Moscova, acest subiect fiind considerat un subiect tabu. Apoi, după 1989, când presa liberă a explodat brusc şi a început să se vorbească despre Tezaurul României de la Moscova, a intrat în subiect şi Tezaurul României ascuns la Tismana. Unele ziare însă, au făcut şi mai fac şi astăzi confuzie între cele două tezaure care au existat în două momente total diferite ale istoriei băncii naţionale. Articolele au apărut mai mult din goana după senzaţional, din considerente legate de tiraj, ele adâncind percepţia cvasi generală, fals creată, că tezaurele României au fost „luate de către ruşi”. O expresie simplistă, apărută în mass-media pe fondul modei anticomuniste ce demarase chiar în timpul evenimentelor decembriste, ca reflex contra nomenclaturiştilor infiltraţi în noua putere ce se prefigura. Atitudine justificată sau nu, ea va lua totuşi amploare prin faptul că, iată, - ieri Iliescu, astăzi Băsescu – vechii comunişti ai aparatului de conducere PCR-ist, încă mai conduc România. Cu toate acestea, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste sub sintagma scurtă Uniunea Sovietică, redevenea - după ce fusese „marele prieten eliberator” al României - conform ziarelor de după 1989, un latent pericol al întoarcerii la comunism, un duşman al României „aşa cum fusese şi în perioada interbelică”.
Menţinerea în rândul maselor a acestei percepţii a Uniunii Sovietice ca duşman, a folosit mereu guvernelor postdecembriste pentru crearea a tot felul de diversiuni. Gogoaşa furtului Tezaurului de la Tismana a fost una din ele.

2. TEZAURUL DE LA MOSCOVA

Tezaurul României de la Moscova a fost trimis la păstrare de către guvernul român guvernului ţarist rus, în două reprize. În decembrie 1916, au fost transportate şi depozitate la Kremlin, 1738 casete conţinând aproape întregul tezaur în aur al BNR, precum şi două casete cu bijuterii ale fostei case regale. Casetele au fost depuse în Sala Armelor, într-un compartiment special rezervat Băncii de Stat a României, iar în iulie 1917 s-a mai trimis un al doilea transport, conţinând 188 casete cu restul tezaurului în aur şi cu alte valori ale Casei de Economii şi Consemnaţiuni. In total, 93.452 kg aur fin, aproape în întregime format din monezi de aur şi o serie de valori istorice şi artistice. Trimiterea Tezaurului României la Moscova a fost atunci un act benevol iar pentru intrarea în compartimentul din Sala Armelor aveau chei un reprezentant al regatului român şi unul al Rusiei ţariste niciunul neputând intra la tezaur fără celalalt.
Problemele pentru restituire nu au început când ţarismul a fost înlăturat deoarece Lenin, printr-o telegramă din 1918, îi scria lui V.A. Antonov – Ovseenko: "Bogatele valori ale guvernului român trebuie păstrate cu cea mai mare grijă spre a fi predate în bună stare poporului român după doborârea contrarevoluţiei române".
Ca urmare, casetele în timpurile guvernului provizoriu s-ar presupune că au fost păstrate. Cu toate acestea, cei doi reprezentanţi, rus şi român, deţinători ai cheilor de la compartimentul tezaurului, nu s-au putut întâlni decât mult mai târziu, în anul 1935, după reluarea relaţiilor diplomatice dintre România regală şi Uniunea Sovietică. Atunci, a fost înapoiată o parte din lăzile depuse, conţinând arhiva, documente istorice şi opere de artă. Casetele de aur ale BNR n-au fost însă niciodată eliberate. deoarece ele au făcut mereu obiectul unor „tocmeli” între cercurile conducătoare ale celor două ţări inclusiv după 1989. Iar după unele ziare, chiar recent, „sub bagheta marinarului cel violet, Băsescu”, care obţine promisiunea restituirii tezaurului cu condiţia să nu susţină numai proiectul Nabuco, agreat de Uniunea Europeană ca strategie de independenţă faţă de gazul rusesc ci şi proiectul conductei South Stream al campaniei ruseşti Gazprom.
Aşa au stat lucrurile dintotdeauna: având tezaurul în mână, conducătorii sovietici au încercat mereu să ne joace cum au vrut ei. Şi de fiecare dată România, pusă în faţa unor jocuri inacceptabile, n-a cedat. Bunăoară, în anul 1922, România nu putea accepta ca, în schimbul tezaurului, să ofere Rusiei legitimitate asupra Basarabiei. Cu un teritoriu care a aparţinut din timpuri străvechi României, nu se putea face târg. Au venit apoi în România vremurile gândite de Lenin, de „doborâre a contrarevoluţiei române de către popor”. Cu toate acestea, abia în 1956 ne-au mai fost restituite o parte din aceste lăzile aflate la Kremlin. Tezaurul în aur al BNR, care reprezenta acoperirea monedei naţionale nu a fost restituit. Cu prilejul vizitei în URSS, între 3-11 septembrie 1965, delegaţia de la Bucureşti formată din Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu şi alţii, au stat degeaba la aceeaşi masă cu Loenid Brejnev, A. N. Kosighin. N.V. Podgornii şi compania lor de „gheroi”, eroi ai Uniunii Sovietice. Echipa condusă de Leonid Brejnev nu numai că nu ne-a înapoiat nici un ban dar a scos dator statul român, invocând faptul că în arhiva lor există un document din care reiese că România regală avea datorii fata de Rusia ţaristă pentru livrări de armament şi alte lucruri în suma de 300 milioane de dolari, ceea ce corespundea cu 274 tone de aur. Ce va spune poporul rus, se întrebau retoric „gheroii”, cum s-ar putea explica partidului faptul că noi plătim sau dăm României aur care a fost primit de la un rege? (Sic!) „Este o chestiune foarte grea, spunea Brejnev. Întregul popor, întregul partid ştie ca reparaţiile de război de 300 de milioane de dolari plătite de România au fost doar simbolice. Oare pentru refacerea Crimeei sau Odessei au ajuns numai aceste 300 de milioane dolari?”
Ce-ar mai fi putut spune, în acele vremuri, delegaţia comunistă dacă se invoca partidul şi poporul rus „eliberator”? Aşa că, abia după căderea lui Ceauşescu, discuţiile despre Tezaurul Românesc, transportat în Rusia în anul 1917, încep să reapară periodic. După căutarea temeiurilor juridice ale afacerii, miercuri, 8 aprilie 2004, guvernatorul BNR Mugur Isărescu, într-un simpozion dedicat temei, declară că nu renunţă la Tezaurul de la Moscova şi că este deja pregătit cu un dosar „beton” din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, toate noile tentative de recuperare au rămas practic fără vre-un rezultat concret. Mai recent, guvernatorul Mugur Isarescu împreună cu Cristian Păunescu şi Marian Ştefan scot la Editura Fundaţiei Culturale Magazin Istoric lucrarea “Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova” bazată pe dosare care au zăcut ani de zile în subsolurile Ministerului de Externe, socotindu-se că trebuiau să stea acolo pentru ca relaţiile României cu Rusia să nu fie “inflamate” de acest subiect.
Autorii, încă sub presiunea „postulatului inflamării”, scot un tiraj limitat: pentru Traian Băsescu ca şef de stat şi pentru alţi factori importanţi de decizie, în genere, celor implicaţi în CSAT - Consiliul Superior de Apărare al Ţării, atrăgându-se „cu grijă” atenţia că vorbind despre Tezaurul BNR aceasta nu presupune a gândi implicit doar aur, adică bani. Halal ofensivă BNR! Cu alte cuvinte, ar fi bine de repetat istoria anilor 1935 şi 1965, când am mai putea recupera totuşi niscaiva ţoale regale! Vorba lui Brejnev făcând referire la existenta în lăzile familiei regale a încălţămintei, a unei cutii cu unt şi a unei cădiţe de spălat rufe.: "Untul să vi-l restituim?" În carte, Mugur Isărescu şi confraţii ţin totuşi să precizeze: “Cum va constata cititorul şi din lectura acestui volum, Tezaurul românesc de la Moscova desemnează o realitate ce nu poate fi exprimată decât prin cumulul accepţiunilor indicate de dicţionar, având deci o componentă ce nu poate fi exprimată decât prin măsurători (kg), dar şi una de natură cultural artistică (cărţi, manuscrise, opere de artă, documente de arhivă etc) a cărei valoare nu poate fi stabilită decât în mod convenţional. Ea are însă, dincolo de toate acestea, o dimensiune sufletească, definitorie pentru spiritualitatea românească”. Vorba aia: „Clasic românesc!”
Realitatea crudă este că Tezaurul BNR de la Moscova nu poate fi înapoiat pentru că se face mereu din el obiectul unor „tocmeli” între cercurile conducătoare din cele două ţări, la modă azi fiind gazul rusesc contra aur. Tratative s-au tot iniţiat după 1989, ziarele relatând „discuţiile secrete” ale delegaţiilor române, de la cele din timpul lui Iliescu în anul 2003, (cu spectaculoasa delegaţie Hayssam - Iskandarani) vizând eterna chestiune a Basarabiei şi până la recentele „iniţiative economice” de care am amintit, soluţii susţinute de Băsescu. Sub „iepoca” sa, vedem că astăzi nu se mai pune problema în termeni juridici. Termenii diplomatici au fost scoşi din dicţionar dar nici măcar nu se spune simplu şi cinstit „dăm ce ţi-am dat” ci se face o tocmeală ţigănească: îmi dai aurul, îţi dau nişte fabrici şi te las să treci cu conducta de gaze pe la mine. Ce se va întâmpla? La următoarele alegeri, alţi căpitani la cârmă, alte tocmeli.

3. OPERATIUNEA TISMANA

Tezaurul României ascuns la Tismana, din anul 1944 şi până în anul 1947, nu a fost luat cu japca şi nici n-a ajuns vreodată la Moscova. El a stat bine mersi trei ani în Peştera Mânăstirii fără să fi fost îmbarcat vreodată în „garnituri întregi de tren către Moscova” aşa cum scriau ziarele. Este chiar de-a dreptul hilară insistenţa ziarelor pe această temă. Este adevărat că întreaga cantitate de aur a BNR din anul 1944, cântărea nu mai puţin de 244,9 tone dar datorită densităţii aurului, Tezaurul de la Tismana ar fi încăput într-un volum de doar 12, 675 m³ iar în casete din lemn de esenţă tare într-un volum de circa 42 de m³. Practic, din punct de vedere al volumului ocupat, întregul tezaur era uşor de ascuns într-o grotă lungă de şapte metri, largă de trei metri şi înaltă de doi metri. Vom vedea că ideea depozitării aurului BNR într-o peşteră a fost, pe cât de simplă, pe atât de eficace.
Operaţiunea Tismana, de ascundere a tezaurului României spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a făcut obiectul Dosarului nr.20 al Direcţiei Administrative aflat în arhiva Băncii Naţionale a României. Prin operaţiune s-a evitat repetarea greşelii de a se transporta tezaurul într-o ţară străină aşa cum a fost transportat în Rusia în anul 1917, cu toate că după ocuparea oraşul Cernăuţi de către trupele sovietice, la 27 martie 1944 guvernatorul BNR prin scrisoarea nr. 318056 susţinea trimiterea tezaurului în străinătate.
Guvernul român însă, presat de pericolul real al unei invazii sovietice, pregăteşte ascunderea tezaurului la Tismana având în vedere că în 1942 avusese loc aici un incendiu. Sub pretextul „reparaţiilor” se puteau începe lucrările de amenajare şi depozitare a tezaurului. Soluţia finală a fost însă amenajarea unei grote în Peştera Mânăstirii, la confluenţa dintre stratul calcaros si rocile granitice prin care se prelingea pârâul subteran al Gurniei. Rocile granitice de la Tismana conţinând platină erau însă extrem de dure în porţiunea mijlocie a peşterii. De aceea, s-a preferat amenajarea grotei în ultimul strat calcaros care, evident, se putea sparge mai uşor. La începutul lunii iunie 1944, din dispoziţia Consiliului de Administraţie al BNR, “Planul de lucru pentru refacerea mănăstirii Tismana” era gata. Era întocmit de arhitect R. Dudescu şi supervizat de inspectorul general Zănescu.
În cartea amintită mai sus, se spune: „Conştientizarea pericolului invaziei sovietice, sesizabilă la conducerea BNR, se pare mult mai devreme, chiar la sfârşitul anului 1943, determinase şi aceste măsuri prin care se ţintea preîntâmpinarea unei eventuale capturări a rezervei de aur a băncii de către trupele sovietice”.
La sfârşitul lui mai 1944, Forţa a 15-a americană intensifică atacurile contra României. Bombardiere grele atacă Ploieştiul. În Moldova, la limita extremă a autonomiei de zbor, din cauza lipsei acute de benzină, Grupurile 2, 7 şi 9 de vânătoare ale Aviaţiei Române sunt mereu nevoite să aterizeze la Bacău în loc să ajungă la baza de la Tecuci. Situaţia este demobilizatoare şi cu toată vitejia piloţilor noştri, mereu în inferioritate numerică faţă de flotilele aliate, rândurile lor se subţiază. Se va ajunge până acolo încât, în bătălia din 26 iunie, 17 avioane de vânătoare germane Messerschmitt BF 109 G conduse de piloţii români din Grupul 9 de vânătoare vor duce o eroică şi gigantică luptă aeriană cu peste 100 de avioane de vânătoare americane Mustang noi, superioare tehnic.
Lucrurile se precipitau deci pe front şi în consecinţă, la 7 iunie, secretarul general al BNR emite o circulară în care făcea cunoscut ca atât Consiliul de Administraţie, cât şi Consiliul General al Băncii a aprobat mutarea parţială sau totală a tezaurului Băncii din Bucureşti şi depozitarea sa, în caz de nevoie, la mănăstirea Tismana.
Ar fi fost prea târziu mutarea tezaurului în străinătate, aşa că, paragraful din nota trimisă la 4 iulie 1944, vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, prin care guvernatorul BNR arăta că în luna martie se pronunţase pentru „…punerea la adapost, în străinătate, a stocului de aur al BNR” nu rămăsese decât un act formal prin care guvernatorul BNR plasa, tehnic şi juridic, guvernului, toată responsabilitatea unui eventual eşec al operaţiunii. De altfel, scrisoarea avea menţiunea “Strict personal şi confidenţial”, guvernatorul BNR specificând că lucrările de la Tismana “s-au executat în urma ordinelor date de guvern”. Ca urmare, se dispune ca Marele Stat Major să fixeze garda necesară şi să disloce un batalion, care primeşte ordin „să ocupe localitatea”. Astfel, din vara anului 1944 şi până în anul 1947, în valea Tismanei nu se va mai putea intra fără o legitimaţie. Şapte posturi fixe pe şoseaua principală, pe uliţele şi cărările adiacente, precum şi patrulele permanente din pădurile Eroni şi Pocruia, făceau din zona Mânăstirii Tismana un perimetru intangibil pentru orice străin care ar fi gândit să pună piciorul aici.
La data de 8 iulie 1944, guvernatorul BNR a mai luat încă o decizie: “Domnii administratori Mihail Lozeanu şi Alexandru D. Neaga se deleagă ca - asistaţi de domnul cenzor Caribol - să supravegheze operaţiunile de transportarea şi depozitarea aurului la mănăstirea Tismana din judeţul Gorj”. În aceeaşi notă de plasare a responsabilităţii, conducerea BNR mai cere şi acordul scris al guvernului pentru a evacua tezaurul fără teamă şi cât mai rapid. După trei zile, la 11 iulie 1944, Ministerul Finanţelor, ca intermediar, face cunoscut guvernatorului BNR că guvernul României aprobă depozitarea tezaurului la Tismana:
“Ministerul Finanţelor, Cabinetul ministrului Nr.1176
Domnule Guvernator,
Cu referire la adresa Dv. nr. 319309 din 4 iulie 1944, pe care aţi înmânat-o domnului profesor Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în ziua de 7 iulie 1944, vă facem cunoscut că guvernul este de acord ca Banca Naţională a României să-şi depoziteze stocul său de aur la mănăstirea Tismana, judeţul Gorj”.
La 23 august 1944, are loc ieşirea României din alianţa cu cel de-al Treilea Reich şi alăturarea ei la coaliţia Naţiunilor Unite. Prin semnarea Convenţiei de armistiţiu, la 12 septembrie 1944, şi instituirea Comisiei Aliate de Control sub patronaj mai mult sovietic decât român, România intră pentru patruzeci şi şase de ani sub regimul de ocupaţie sovietică.
Vechii actori ai Statului, atât guvernul cât şi mareşalul Antonescu deveniseră istorie! Cu toate astea, conducerea Băncii Naţionale cu ajutorul Marelui Stat Major, acţionau în mare secret la Tismana „văzând că condiţiunile sunt prielnice”… Cum sună şi „Procesul verbal, încheiat astăzi 16 septembrie 1944”:
“Noi, Virgil Netta - cenzor BNR, delegatul Onor Consiliului de Administraţie al BNR, inginer inspector general Bruckner Victor şi arhitect Alexandru Antonescu - organe tehnice BNR, casier central Romulus Roman şi controlor D. Bănică - delegaţiei Casieriei centrale, Alexandru Jemaneanu, Dumitru Stoenescu, Ilie Popescu, Traian Tigoi şi Vasile Zamfira - membrii echipei BNR Tismana, precum şi Marin Florescu şi Grigore Gheorghiu - funcţionari BNR, dispersaţi la Târgu Jiu, constatând că s-au terminat lucrările fazei I menţionate în procesul verbal din 9 septembrie 1944 (amenajarea grotei, inclusiv zidul de protecţie din fund, astuparea dopurilor, precum şi platforma de lemn pentru depozitare), neprimind încă până la 14 septembrie a.c alte dispoziţii de la Centrala BNR şi văzând că condiţiunile sunt prielnice, am procedat la executarea lucrărilor din faza a II-a, transportând depozitul în grotă, în zilele de 14, 15 şi 16 septembrie 1944”.
Valorile depozitate în grotă erau:
“Monezi: 1641 casete în greutate brută de 82.742,560 kg, din care 67.575,60258 kg aur;
Lingouri tip internaţional: 1372 casete în greutate brută de 73.495,575 kg, din care 67.761,31306 kg aur;
Lingouri tip standard: 1022 casete în greutate brută de 56.007,170 kg, din care 54.337,07480 kg aur.
Total general: 4035 casete în greutate brută de 212.245,305 kg, din care 189.673,99044 kg aur.
Aur polonez în păstrare: 51 casete, în greutate brută de 3.057,450 kg.
Conform cărţii tipărite de conducerea BNR, prezenţa acestui “rest de aur polonez” la Tismana „vine sa sublinieze încă o data responsabilitatea cu care partea română şi-a onorat angajamentele asumate faţă de Polonia în condiţiile istorice deosebit de grele din 1939”.
Cartea mai semnalează că tezaurul fusese depus iniţial “într-o pivniţă”. Este vorba de pivniţa în care se presupunea că fusese construit pe loc butoiul lui Nicodim de 36000 de ocale (Ion Conea). Astăzi acolo sunt instalate bateriile de apă caldă folosite pentru încălzirea centrală a mânăstirii. Ascunzătoarea ar fi fost prea „la curte” deci insuficient de sigură şi atunci s-a decis amenajarea unei «grote» după primul sifon din fundul galeriei centrale al Peşterii Mânăstirii. A fost o idee extrem de ingenioasă: sifonul s-a putut bloca cu blocuri mari de piatră din care ţâşnea … apa. Iar cum peştera la intrare era destul de largă şi numeroase mici „nişe” existau în pereţii calcaroşi, un necunoscător putea presupune că pe acolo ar fi putut fi intrarea „secretă” spre tezaur şi nicidecum pe la izvorul plin de apă.
Tezaurul a stat destul de bine ascuns la Tismana cu toate că în sat se aflase secretul măsurilor extreme de siguranţă de pe Valea Tismanei, în momentul când o maşină, supraîncărcată cu aur, rupe podul Sohodol din Lunca Tismanei şi cade în pârâu. O ladă de 50 kg de aur se sparge iar un grup de ciobani se holbează la lingourile de două kilograme împrăştiate în albia Sohodolului. Totuşi, spre cinstea lor, locuitorii n-au spus nimic străinilor întâlniţi despre tezaur. Atitudinea se datora şi măsurilor excepţionale care insuflau o oarecare teamă în sat. Femeile mergeau la slujbă la mănăstire numai cu bilet de voie eliberat de comenduirea garnizoanei. Armata legitima şi întregul personal al Întreprinderii Forestiere CFF Apa Neagră care urca cu trenul forestier la pădure. De la mecanicul de locomotivă până la tăietorii, ţapinarii şi funiculariştii care asigurau încărcăturile cu masă lemnoasă toţi erau obligaţi să se legitimeze la punctele de trecere. Muncitorii şi pădurarii ocolului silvic erau şi ei verificaţi de acte zilnic la cererea patrulelor mobile care acţionau prin păduri. De remarcat că şi puternica mişcare de rezistenţă - organizată în mănăstire de părintele Iscru, în biserici de părintele Marcău şi în şcoli de către dascăli precum Ioan Neferescu şi Dumitru Constantinescu - insuflase locuitorilor speranţa că ocupantul rus e vremelnic şi că timpurile antebelice se vor întoarce. Tuturor li se spunea să aibă răbdare pentru că americanii vor reveni „scoţând ruşii din ţară”. Arestarea celor din rezistenţă, contrar aşteptărilor, a contribuit şi mai mult la păstrarea secretului despre „Operaţiunea Tismana” în rândul întregii populaţii.
„Tezaurul, îşi aduce aminte octogenarul Mişu Slivilescu, a fost transportat spre mânăstire cu „nenumărate camionete închise” prin satul meu Ciocârlii, podul de peste râul Sohodol, care lega Tismana de Târgu Jiu, cedând sub greutatea lor”. Având această mărturie, prin care transportul tezaurului a durat „mai multe zile”, este de presupus că mutarea era destul de riscantă şi dificilă. Ca atare, el „n-a fost plimbat prin ţară” aşa cum afirmă unele ziare ci a stat ascuns în grota amenajată în Peştera Mânăstirii până în când a fost predat BNR prin proces verbal.
De altfel, la simpozionul BNR din 8 aprilie 2004, secretarul general al BNR, Cristian Păunescu, a arătat că dacă „tezaurul ascuns din 1944 pană în 1947 într-o peşteră de lângă Tismana” ar fi fost găsit, ar fi fost sigur captură de război şi "am fi avut azi un alt seminar cu această temă".
La simpozion s-a mai spus că, în privinţa celor 107 tone de aur existente la BNR în anul 2004, nu trebuie să ne mai facem griji, acum România făcând parte din NATO. Guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, a precizat ca problema recuperării tezaurului va deveni cunoscută în plan internaţional, pentru că în Europa nu se ştie mai nimic despre această datorie a ruşilor faţă de România şi că, în acest sens, trebuie luat exemplul Suediei, care a dovedit o mare perseverenţă în a-şi recupera datoria pe care o avea de plătit România.
Au trecut de atunci şase ani. O fi „aflat” Europa despre Tezaurul de la Moscova aşa cum spusese Isărescu? Şi dacă o fi aflat, ce-ar trebui să se întâmple, vor negocia ei în locul nostru? Poveşti de adormit copiii!
„Dacă-mi aduc aminte bine, povesteşte Mişu Slivilescu, eu începând ucenicia la Atelierele CFF Tismana în anul 1946, restricţiile privind intrarea cu legitimaţie în Valea Tismanei au mai durat încă vreo doi-trei ani până când tezaurul a fost dus la Bucureşti. Nu l-au luat ruşii, a fost dus la Bucureşti de Armata Română nu de cea sovietică. Pentru că vreo câţiva, fiind lăsaţi la vatră, s-au însurat la Tismana, nu s-au mai dus în satul lor. Ruşii au venit cu armată peste câţiva ani dar ca să muncească, se înfiinţaseră Sovrom-urile, trebuiau să-şi ia despăgubirile de război din pădurile noastre. Daca ne-ar fi luat aurul, cum se spune, ar mai fi dormit ei claie peste grămadă în garajele de la Vila Sfetea, nespălaţi cu săptămânile? Erau vai de capul lor faţă de Armata Română!”
Tezaurul de la Tismana n-a fost luat ca pradă de război. Cu toate acestea, aurul a fost folosit pentru a susţine economic activităţile de recuperare a datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică. Prin Tratatele de pace de la Paris, din 1947, România a fost obligată să susţină financiar Sovrom-urile, care au funcţionat până în 1956. Au fost dizolvate când banii se terminaseră. Dacă în 1944 BNR deţinea 244,9 tone de aur, în anul 1953 cantitatea se redusese doar la 53,3 tone.
Aurul „se toacă” foarte uşor şi pe timp de pace. Aceasta se face prin subvenţionarea unor întreprinderi sau societăţi mixte, prin susţinerea din interes a băncilor străine (Ca astăzi!”) sau prin decizii iresponsabile, cum ar fi hotărârea lui Ceauşescu de a lichida datoria externă a României în timpul căreia tezaurul ţării a scăzut de la 118,7 tone de aur (1983) la 42, 2 tone (1987).
În concluzie, atunci când guvernele noastre iresponsabile, fac prin decizii eronate praf tezaurul ţării, ne aruncă prin intermediul mass-media, dezinformări tip „confiscarea Tezaurului de la Tismana” sau „recuperarea” celui de la Moscova.
În anul 2010, semnarea oficială de către guvern a proiectului Nabuco dar iniţierea concomitentă din umbră, a discuţiilor dintre Gazprom şi ministrul român al industriilor, sub ochiul neconstituţional de portocaliu al lui Băsescu, este un semnal că, în spatele uşilor închise, discuţiile privind înapoierea Tezaurului de la Moscova au reînceput, prin aer plutind veşnicul compromis al voievozilor dâmboviţeni când au în faţă marile puteri ale lumii.


Prof. Nicolae N. Tomoniu


http://www.tomoniu.ro/opinii/cultura/operatiunea-tismana.htm