Aurul divin

 In societatile precolumbiene, timp de trei milenii, aurul a fost asociat, dincolo de valoarea estetica, credintei, legaturii cu divinitatea, respectului fata de semeni. Incasii din Peru comparau aurul cu "lacrimile Soarelui", in vreme ce aztecii din Mexic il asociau dejectiilor divine. Cele doua populatii aveau insa si viziuni comune asupra acestui metal pretios, cum ar fi, de pilda, cea a eternitatii (valoarea sa comerciala era exclusa). Culoarea si stralucirea sa invocau divinitatea solara, puterea absoluta din lumea de dincolo care se afla la originea vietii, dar si o serie de zei secundari, in timp ce argintul era asociat Lunii si divinitatilor feminine care simbolizau fertilitatea, dar care erau legate de "lumea de jos", a defunctilor, si de originea metalelor pretioase.

Un spectru al semnificatiilor si al actiunilor celor doua astre care nu era foarte clar configurat si care poate da nastere la unele confuzii. Si aceasta, probabil, din cauza faptului ca marturiile incluse in cronicile spaniole scrise intre 1517-1697, nu au fost perfect intelese sau sistematizate.

Unde si cum exploatau indienii aceste minereuri pretioase?

Informatiile legate de localizarea zacamintelor de aur din America precolumbiana si de identificarea procedeelor de extractie sunt putine si lacunare. Ele provin din cronicile spaniole din perioada coloniala, secolele XVI-XVII, in care autorii descriau obiceiurile si credintele locuitorilor. Putine randuri se refera la denumirea locurilor din care se extrageau metalele si la cele in care se practica metalurgia.

Aurul era cautat in special in nisipurile din aluviunile raurilor, trecute prin site, in care apareau sub forma de firicele sau pepite. Exploatarea minelor cu puturi verticale va debuta dupa sosirea spaniolilor (unele filoane de cuart aurifer aflate la mica adancime ar fi fost exploatate inainte).

Populatiile precolumbiene au reusit sa descopere proprietatile fizice si mecanice ale aurului si sa-l prelucreze. Cel mai vechi obiect mestesugit e un colier din margele tubulare din aur datand din anii 2200 i.Hr., descoperit in 2008 intr-un mormant din regiunea Puno (Peru). In partea centrala a continentului, prelucrarea aurului ar fi debutat mai tarziu, spre anii 800 i.Hr., dupa ce s-au stabilit contacte cu populatiile din sud. O ipoteza formulata dupa descoperirea unor obiecte din aur in morminte, singurele, probabil, care nu au fost furate sau care nu au intrat pe mana conchistadorilor.

Cele doua metale pretioase au dat nastere si unor credinte animiste. De pilda, pe teritoriul Columbiei, aurul era considerat o fiinta vie cu cicluri de viata identice cu cele ale omului, animalelor si plantelor. Printre metalele pretioase, un loc important il ocupa arama, a carei culoare, batand spre rosu, evoca sangele victimelor sacrificate in cadrul ritualurilor religioase, oferit zeilor. (Va urma)

DORIN MARAN
http://www.revistamagazin.ro/content/view/9247/30/
Leia Mais

Comoara căpitanului Kidd şi Insula Stejarilor

Insula îşi va dezvălui misterele abia după ce vor pieri toţi stejarii şi îşi vor pierde viaţa sapte oameni în căutarea comorii din insulă – cel puţin aşa pretinde legenda “insulei cu stejari” (Oak Island) din Nova Scotia. Într-adevăr şase căutători de comori şi-au găsit sfârşitul pe acolo, iar dintre numeroşii stejari au rămas în picioare numai trei.
Multe legend se tes în jurul enigmaticei locaţii. Conform unei ipoteze, căpitanul Kidd este cel care şi-ar fi ascuns comoara pe aceste meleaguri…Intâmplările legate de vasul comercial “Quedah merchant” îl transformă pe căpitan din negustor legitim în pirat notoriu. Înainte de execuţia sa din 1701 el scrie o scrisoare in care se declară dispus să dezvăluie locaţia comorii. Amiralul britanic nu cedează însă. Scrisoarea rămâne până astăzi singurul document care oferă indicii cu privire la sursa tezaurului.
La începutul secolului al 20-lea apar hărţi ale comorii căpitanului Kidd. Pe acestea insula apare localizată fooarte clar în marea Chinei. Şi totuşi în timpul raidurilor maritime Kidd nu ajunge acolo niciodată…Si cum atunci nu se socotea latitudinea unitar, în funcţie de meridianul zero de la Greenwich, datele de pe hartă nu sunt certe. Asta pe lângă cifrarea informaţiilor…Astfel menţiunea celor 20 de broaşte ţestoase şi întoarcerea lor ar putea face referire la faptul că harta ar trebui răsturnată.
Pădurarul în vârstă de 60 de ani Daniel McInns descoperă în 1795 o adâncitură în pământ. Împreună cu cei doi prieteni, John Smith şi Anthony Vaughan vrea să dea de cap misterului. Sapă o groapă de 9 metri în lutul dens, dând peste scânduri şi trunchiuri de copaci. În 1804 îşi continuă munca mai temeinic. Între timp John Smith acaparează bucata de pământ, compania Onslow furnizându-I mijloacele tehnice. Găsirea unor coji de cocos induce ideea că ar putea fi vorba despre comoara unor piraţi: marinarii se foloseau de ele pentru a-şi cârpăci corăbiile. La fiecare trei metri dau de urme de lemnărie. La 30 de metri descoperă o placă cu nişte semen de nedescifrat. Când aventurierii se întorc în ziua următoare, groapa este umplută cu apa. Încercările de curăţare eşuează. Se sapa o a doua groapă, dar se umple şi aceasta. Ca urmare a costurilor ridicate, compania renunţă la finantare.
40 de ani mai târziu îşi încearca norocul şi compania Truro: dar nici de data asta nu iese apa. Abia după ce unul dintre lucrători moare în puţ se observă că apa este sărată. Din cercetările la plajă se deduce ca întreaga fâşie de coastă este populată de pietre şi cocos, puse acolo intenţionat. Un sistem subteran de canale conduce către puţ. Totul este în aşa fel construit încât orice necunoscator să trebuiasca să foreze în canalul principal odată coborât in puţ, canal care îl inundă pentru a menţine legătura cu marea. Astfel comoara stă departe de invazionişti…se presupune că aceasta se află pe uscat, sub sistemul de canale.
Mai mult, se bănuieşte că puţul şi canalele au fost construite mai târziu, prin intermediul unui dig de captare. Încercarile de a ridica un alt baraj pentru a desprinde sistemnul de mare şi a reface uscatul au eşuat. La fel ca şi strădania de a se apropia de puţ prin apa, de dedesubt. La sfârşit apa tot inundă totul, iar compania Truro iese şi ea în pierdere.
De atunci Oak Island tot aduce în faliment diverse firme şi societăţi, sau muncitori în pragul morţii. Se vorbeşte deja din 1860 de blestemul insulei. Insula este astãzi împânzita de tot felul de canale şi tuneluri greu de explorat, martori ai încercãrilor zadarnice de a desluşi misterul piratului Kidd. Puţul iniţial nu mai este din 1960 identificat cu precizie. Cu toate acestea firma Triton finanţeazã o sãpãturã de pânã la 60 de metri, în urma cãreia se ajunge la o deschizãturã. Explorãrile submarine scot la ivealã ceea ce s-ar pãrea a fi fragmente de cufere de lemn. În 1987 Triton intenţioneazã sã mai punã la bãtaie 10 milioane de dolari pentru continuarea sãpãturilor, dar odatã cu crahul bursei, proiectul “the big dig” nu mai este viabil.
O descoperire demnã de remarcat (din 1897) o reprezintã o bucatã de pergament cu tuş chinezesc, care dispare exact ca tãbliţa revelatã de John Smith. Resturile de lemn pot fi datate în 1575, alte analize dendrologice demonstreazã cã este vorba de lemn procurat chiar în jurul anului 1200! Enigma principal este data construcţiei puţului. Acesta este pânã la piatra de temelie cãptuşit cu beton armat şi umplut de apã din mare. O disputã juridicã precum şi un burghiu rupt care s-a înţepenit în puţ împiedicã avansul lucrãrilor pe sit.
Câteva indicii oferã argument împotriva prezenţei comorii lui Kidd pe insula stejarilor. Gropile şi sistemul de canale au fost elaborate cu mare precizie de cãtre ingineri experimentaţi, timpul de lucru necesar pentru desãvârşirea lucrãrii fiind estimat la aproximativ 100.000 de ore. Chiar dacã Kidd ar fi pregãtit-o sau descoperit-o mai înainte, abia dacã ar fi fost timp sã ascundã un tezaur într-o locaţie atât de complicate. Unii acceptã ipoteza unei insule a comorii localizate în marea Chinei, insulã care nu a reprezentat de la bun început o ascunzãtoare a cãpitanului. Ba este foarte probabil sã fi fost el însuşi în cãutarea unei comori: în timpul raidurilor piratereşti şi-a creat singur o copie dupã harta originalã (astãzi pierdutã) şi a completat-o cu notiţe. Speranta de a naviga în apele chinezeşti dupã comoarã l-a împins pe întreprinzãtorul negustor ca mai întâi sã se lupte cu piraţii. În orice caz nici el nu era sigur de locaţia sa, dupã cum reiese din scrisoarea pe care o compune înainte de execuţie.
Insula mult râvnitã ar putea fi Yokoate, conform pãrerii învãţatului Nagashima. Yokoate aparţine grupului de insule care se întinde de la sud de japonia pânã în Taiwan. Pescarii au gãsit acolo în 1952 nişte desene scrijelite în stâncã care ilustreazã un animal semãnând cu un ţap – cãpitanul se folosea adesea de simbolul iedului. Într-adevãr Nagashima dã la ivealã o groapã care ascunde o comoarã de aur şi argint estimate la 20 de milioane de dolari. Acesta dispare însã cu comoarã cu tot…
O altã teorie ne spune cã de fapt marea Chinei este un element de diversiune. Kidd trebuie sã fi ascuns tezaurul mult mai aproape de casã, probabil în Caraibe. Lipsesc însã dovezile. Singura legãturã dintre posesiunile lui Kidd şi Oak Island este prezenţa cuvântului “stejar” pe schiţele sale. Şi forma insulei este destul de apropiatã reprezentãrilor de pe hãrţi. Alte legende povestesc cã în acelaşi loc s-ar afla sume importante de bani din timpul rãzboiului de independenţã American, sau monede aztece, sau posesiunile lui Francis Drake, sau chiar comoara templierilor…deşi ordinal a fost anihilat înainte de descoperirea Americii. Si manuscrisele pierdute ale lui Francis Bacon, care atestã cã acesta a fost autorul operei shakespeariene, sunt puse în legãturã tot cu faimoasa insulã…
Ler Mais

Ruinele unei civilizații necunoscute, descoperite în Panama

Arheologii au descoperit o civilizatie necunoscuta la El Cano, care a inflorit in centrul statului Panama, denumind-o a "capeteniilor de aur". Alaturi de mormintele gasite au fost descoperite podoabe si bijuterii din aur.
Noile morminte descoperite in America Centrala erau intesate de obiecte din aur si pietre pretioase, insa adevarata comoara o reprezinta urmele civilizatiei necunoscute, au anuntat arheologii, potrivit National Geographic.
"Este cu adevarat o descoperire spectaculoasa. Probabil cea mai importanta pentru aceasta cultura, din 1930, cand in apropiere de Sitio Conte, din centrul statului Panama, s-au descoperit artefacte din aur", a spus antropologul John Hoopes.
Pana in prezent, dovezile gasite la Sito Conte reprezentau singurele marturii ale acestei culturi, care se intinde din anul 250 d.Hr. si pana in secolul al XVI-lea, atunci cand au venit conchistadorii spanioli.
Artefactele descoperite recent sunt datate din perioada cuprinsa intre anii 700 si 1000 d.Hr. si au fost descoperite la aproximativ trei kilometri de Sitio Conte, intr-un sit numit El Cano.
Campul de pietre monolit si de sculpturi a atras cautatorii de comori, la inceputul secolului al XX-lea, asa fiind descoperite mormintele unor oameni obisnuiti.
Acum cativa ani, arheologul Julia Mayo, de la Intitutul Smithsonian, a decis sa reinvestigheze situl de la El Cano. Sapaturile facute, incepand cu anul 2005, au scos la iveala o serie de morminte.
In 2008, s-a descoperit scheletul unei conducator de rang inalt, imbracat intr-o platosa si avand o centura din aur. Sapaturile recente din 2011 au scos la iveala inca un mormant al unei capetenii, impodobit cu artefacte din aur, bratari, cercei si un colier din pietre semipretioase.
Tot la El Cano au mai fost gasite si niste podoabe si bijuterii din aur, care infatiseaza creaturi mitologice, doar pe jumatate oameni. "Suntem inca in faza analizei iconografice.
Unele dintre ele sunt asemanatoare unor varcolaci si vampiri din cultura occidentala", a declarat Hoopes.
Comoara de la El Cano va pune intr-o noua lumina civilizatia "capeteniilor de aur". "O parte a problemei este ca devastarea regiunii de catre spanioli s-a petrecut atat de timpuriu si atat de complet incat nu stim in ce limba vorbeau bastinasii", a spus Hoopes. El crede ca oamenii din aceasta zona aveau "o cultura distincta, care a inflorit in centrul statului Panama".
 Sursa: www.ziare.com
Ler Mais

Aurul blestemat din Baikal

Aurul blestemat din Baikal* Printre lanturile muntoase acoperite de zapada, la capatul Asiei de Nord, se intinde lacul Baikal. Unul dintre cele mai mari de pe planeta, cel mai adanc din lume si cel mai vechi. Se spune ca in adancurile sale s-ar ascunde sute de tone de aur. Insa tezaurul imperiului tarist scufundat aici poarta pecetea unui blestem teribil * 

Iarna anului 1920. Rusia se cutremura dupa prabusirea unui Imperiu, dupa ani de razboi civil, transformari sociale violente, saracie si foamete. In sud-estul Siberiei, pe malul lacului Baikal, goneste un tren cu o destinatie neclara. Un tren plin cu aur. Aurul Imperiului Rus. Pentru a-l opri, partizanii armatei rosii mineaza calea ferata. Dar n-au noroc. Dupa explozie, trenul se prabuseste in apele Baikalului, si peste 200 de tone de aur dispar in bezna abisala a celui mai adanc lac de pe glob. De atunci, timp de 90 de ani, aventurieri si cercetatori, cautatori de comori si scafandri special antrenati strabat in lung si in lat cei 31 de mii de kilometri patrati pentru a descoperi comoara inghitita de adancuri. 


Trenul fantoma

Se spune ca trenul aurului, disparut in urma cu aproape un secol, s-a transformat intr-un tren-fantoma, bantuind pe sine abandonate si "indepartandu-i" pe cei care indraznesc sa se apropie de comoara. Oamenii care au gasit fie si un banut din aurul pierdut au avut parte de o moarte cumplita. Multi dintre cei care au avut curajul sa se scufunde in apele tainicului lac, in speranta imbogatirii, nu au mai iesit niciodata la suprafata. De parca o forta nevazuta vegheaza cu strasnicie ca bogatia sa ramana ascunsa pe veci.
In 1967, o echipa de lucratori ai caii ferate din regiunea lacului Baikal este trimisa sa repare un tronson distrus de o avalansa de pietre. In hatisul maracinilor de langa linia de tren, unul dintre muncitori zareste ceva sclipitor, ceva ce parea a fi o bucata de aur. Cu inima stransa, indeparteaza spinii si ridica din tarana un lingou stralucitor, ce avea stantat insemnul Imperiului tarist: vulturul bicefal. Isi striga camaradul si, dupa un schimb de replici soptite, si-au anuntat colegii ca pleaca mai departe pe traseu, pentru a controla cat de avariata este linia. Intr-o clipita, hotarasera ca trebuie sa se piarda in munti, pentru cateva zile, ca apoi sa coboare si sa incerce sa valorifice pretioasa descoperire. De atunci, nu au mai fost vazuti in viata.
Aurul blestemat din Baikal
Amiralul Kolceak in fata trenului cu aur
La cateva zile dupa ciudata disparitie, autoritatile locale alarmate au inceput cautarile. In scurt timp, cadavrele lor au fost gasite pe o sina de tren abandonata, in tunelul numarul cinci. In mod straniu, moartea survenise in urma impactului cu o locomotiva, desi se cunostea faptul ca pe acea ruta nu mai circula nici un tren de mai bine de jumatate de an. Vestea cumplitei morti s-a raspandit rapid in asezarea din apropiere si toti locuitorii au inceput sa vorbeasca inspaimantati despre blestemul aurului si despre trenul fantoma ce venea din trecut, lovind necrutator pe cei ce indrazneau sa atinga legendara comoara. Nu era pentru prima data cand trenul fantoma se ivea ca de nicaieri, cu vagoanele pline de stralucirea aurului, semanand groaza si aducand moarte.
Cercetatorul rus Vasili Lamakin, cunoscut pentru studiile asupra lacului Baikal, relateaza intr-una dintre cartile sale un fenomen straniu, pe care l-a trait el insusi, in 1957, in regiunea Irkutk, din Rusia. "Ne intorceam dintr-o expeditie de pe apele lacului Baikal, cand un vant naprasnic s-a starnit ca din senin si, la fel de brusc cum s-a pornit, asa s-a si potolit. Noaptea se lasa grea si neagra. Eram cu totii 15 oameni. Iesind pe puntea vasului, am fost martorii unui spectacol halucinant. Eram inca departe de tarm, cand in fata noastra, foarte aproape, la o distanta de cel mult un kilometru, deasupra lacului, plutind prin vazduh, trecea un tren. In linistea deplina a noptii, s-a auzit strident scrasnetul rotilor pe linia invizibila. Vagoanele straluceau in mod straniu, de parca ar fi fost poleite cu aur. Si-a continuat traseul, brazdand vazduhul, si s-a pierdut in negura noptii, lasandu-ne cu mintile ratacite, cu ochii mari de spaima si uimire".
Aici, in regiunea lacului Baikal, astfel de povesti sunt des auzite, legenda aurului si disparitia lui enigmatica fiind un inepuizabil subiect de discutie. Aproape fiecare locuitor "detine" o harta a comorii, stie din batrani unde s-a prabusit trenul si in ce zona ar putea iesi aurul la iveala.
Aurul blestemat din Baikal
Trenul aurului. Se spune ca in el era si o parte din aurul Romaniei
Mecanicul de locomotiva Valeri Sanaev conduce de peste 20 de ani trenurile pe traseul ce a ramas neschimbat din secolul al XIX-lea, cu cele 38 de tuneluri, cu poduri de lemn si viaducte din piatra. La stanga troneaza aceiasi munti Baikal, la dreapta, straluceste in soare aceeasi intindere de smarald a stravechiului lac. Valeri s-a nascut si a copilarit in acest tinut, crescand cu povestile si secretele nedezlegate ale aurului din adancuri. El are propria lui versiune, prin care explica enigma comorii. Toamna, cand apa este transparenta, in dreptul kilometrului 87 al caii ferate, pe luciul lacului, se poate vedea limpede locomotiva trenului disparut in 1920. "Este doar o "fata morgana", care-si intinde nada spre ademenirea curiosilor. Daca te scufunzi insa, ea se face nevazuta, ca o naluca. Iar cei care, ispititi de aceasta atractie irezistibila, au sarit in apele reci, au disparut pe veci. Cunoastem cu totii prea bine aceasta primejdie si ne ferim chiar si privirea cand ea se arata. Pentru toate spaimele pe care le tragem pe acest traseu periculos ar trebui sa fim platiti in plus. Ne aventuram pe linia de tren, caci asta-i painea noastra. Aurul este blestemat, si pentru nici un ban din lume, eu unul nu as cauta sa-i deslusesc secretul".



Comoara ultimului tar

Pentru prima data, blestemul aurului a fost aruncat catre amiralul Kolceak. Remarcabil comandant de flota navala, cunoscut explorator polar, amiralul Alexandr Kolceak va trebui sa poarte de-a lungul istoriei aceasta cruce grea: raspunderea pentru disparitia tezaurului marelui imperiu de la rasarit. Asa-numitul "aur al lui Kolceak" a reprezentat o mare parte din rezerva de aur a Rusiei.
Aurul blestemat din Baikal
Amiralul Kolceak

In preajma Primului Razboi Mondial, in 1914, in Rusia se gasea unul dintre cele mai mari depozite de aur din lume. Bancile imperiului adaposteau 1240 de tone de aur, ceea ce in zilele noastre este echivalentul a peste 60 de miliarde de dolari. In 1915, sub amenintarea ocupatiei germane asupra orasului Petrograd (Sankt-Petersburg de astazi), acolo unde se afla tezaurul rusesc, tarul Nicolae al II-lea a hotarat ca acesta sa fie divizat si mutat in doua orase diferite: Nijnii Novgorod si Kazan. Dupa revolutia din noiembrie 1917, tarul fusese inlaturat si fortele bolsevice, sub conducerea lui Lenin, pusesera stapanire pe Rusia. Un an mai tarziu, a izbucnit razboiul civil intre bolsevici si sustinatorii tarului. Unul dintre conducatorii "armatei albe", ce lupta pentru restaurarea monarhiei, a fost amiralul Alexandr Kolceak. Intr-o mare ofensiva, dupa lupte sangeroase, Kolceak si armata sa au izgonit trupele bolsevice din Kazan, asediind orasul si preluand controlul asupra rezervei de aur. Ulterior, tezaurul a fost incarcat intr-o garnitura de tren, cu destinatia Omsk, in Siberia Orientala, acolo unde miscarea alba isi stabilise capitala. Convoiul purta o incarcatura de o valoare greu de apreciat. Pe langa cele 200 de tone de aur, in vagoane exista, de asemenea, o mare cantitate de bijuterii pretioase, printre care sabia impodobita cu diamante a tareviciului Alexei si colierul splendid al tarinei.
In iarna anului 1920, trupele amiralului Kolceak, sub presiunea armatei rosii, se retrag catre Vladivostok. Tezaurul a fost iarasi incarcat in tren pentru a fi transportat catre portul rusesc la Oceanul Pacific. Amiralul rus lua in calcul si posibilitatea de a-si conduce flota catre trupele aliate din Europa. Insa armata rosie, in incercarea de a captura tezaurul, a reusit sa opreasca trenul. Locul ales a fost ideal. La capatul unuia din cele 38 de tuneluri care se intind de-a lungul lacului Baikal, bolsevicii au plasat explozibil pe linia ferata. Si astfel, la iesirea din tunelul numarul cinci, explozia s-a produs si trenul s-a prabusit in negura lacului. Cateva zile mai tarziu, amiralul a fost capturat de bolsevici si ucis miseleste, dupa un proces facut in pripa, intr-o rapa, pe malul lacului care deja inghitise aurul.
Asa s-a incheiat istoria incalcita a "aurului lui Kolceak" si a inceput povestea misterioasa a comorii din Baikal, pe care de aproape un secol oameni din toata lumea se straduiesc sa o dezlege.

Cercetatorii "Mir" confirma legenda

Septembrie 2009. Agentiile de presa rusesti anuntau o stire de senzatie: "Expeditia stiintifica "Mir" din Baikal se afla pe urmele aurului lui Kolceak".
Aurul blestemat din Baikal
Lacul Baikal
Cercetatorii rusi, cu ajutorul batiscafurilor "Mir 1" si "Mir 2", au descoperit in adancurile lacului indicii pentru ceea ce ar putea fi rezerva pierduta de aur. La o adancime de aproape 1000 de metri, printre stanci, submersibilul a scos la iveala ramasitele unui vagon de tren si cateva lazi cu munitie din perioada razboiului civil. Insa surpriza cea mare a cercetatorilor de la bordul batiscafului "Mir" a venit abia cand executau manevrele de ridicare la suprafata. Iata ce declara pilotul Evgheni Cernaev: "Dupa depistarea fragmentelor metalice, am inceput sa urcam catre suprafata, pe panta tarmului acoperita cu grohotis. Deodata, printre pietre, am observat niste bare metalice ce aveau stralucirea aurului. Am reusit sa ne apropiem, insa in incercarea de a la extrage cu ajutorul bratului mecanic telecomandat, malul a inceput sa se surpe si plecarea noastra din acel loc a devenit iminenta. Nu am putut disloca misterioasele fragmente, insa coordonatele au fost precis fixate".
Studiul adancimilor lacului Baikal a debutat inca din anul 2008, iar cei interesati de comoara au asteptat cu sufletul la gura ca descoperirea senzationala sa fie confirmata. Dar locuitorii regiunii nu au privit expeditia cu ochi buni, inca de la inceput. Chiar si astazi, in secolul XXI, ei sunt infricosati de misterele lacului si de blestemul aurului ce se poate abate asupra tuturor. Chiar din prima zi, superstitiile lor par ca au fost confirmate. In timpul manevrelor de scufundare a batiscafului in apa, s-a produs un cutremur si o furtuna puternica s-a dezlantuit. Aparatul submersibil a inceput sa se clatine in toate directiile la bordul navei care-l adapostea. Vantul a izbit batiscaful de nava si unul din motoarele sale a fost grav avariat.
Aurul blestemat din Baikal
Oamenii de stiinta sustin ca asemenea fenomene meteorologice nu sunt deloc rare in regiunea lacului Baikal, acolo unde vremea este imprevizibila. Pe de alta parte, localnicii traiesc cu convingerea ca nimic nu este intamplator, si blestemul ii urmareste pe toti aceia care incearca sa descopere aurul.
Dupa o serie de intamplari inexplicabile, expeditia "Mir" si-a continuat cercetarile. In august 2009, hidronautii descopera un lucru neasteptat: nu este prima data cand adancurile apelor Baikalului sunt explorate. Pe fundul lacului, cercetatorii rusi gasesc epava unui submarin sovietic. Povestea acestuia o aflam daca ne intoarcem in timp, in vara anului 1949.
In dimineata zilei de 11 iulie, in regiunea insulelor Uskani din inima lacului Baikal, mai multi pescari au fost martorii unei imagini incredibile. De sub apa s-a ivit un periscop, apoi partea superioara a ceea ce parea un vas subacvatic. Dupa cateva minute, banuielile pescarilor s-au adeverit: la suprafata apei a aparut un submarin. Dupa destramarea URSS-ului, documentele scoase la iveala au confirmat relatarile pescarilor, facute in urma cu 50 de ani.
Aurul blestemat din Baikal
Fragmente metalice sub apa
Aparatul submersibil fusese, intr-adevar, un submarin din clasa "Sciuka" (Stiuca), special modernizat si adaptat pentru cautarea rezervei de aur scufundate in adancimile lacului Baikal. Proiectul, desfasurat in conditii strict secrete era supervizat de seful politiei secrete (NKVD), temutul Lavrenti Beria. Nava subacvatica fusese adusa in mare taina, pe timp de noapte, de la Vladivostok, unde se afla cea mai mare baza militara navala sovietica in Oceanul Pacific. Insa, in mod straniu, si aceasta tentativa de descoperire a aurului s-a incheiat dramatic. In conditii neelucidate, la bordul submarinului s-a produs o avarie, si echipajul a fost nevoit sa abandoneze nava.
Coincidenta sau nu, incercarile de a deslusi cea mai mare taina a secolului XX din Rusia au esuat fara exceptie, toate eforturile de a face lumina au fost inghitite de bezna abisala a lacului Baikal. Dupa date neconfirmate oficial, recent a fost inaintata ipoteza conform careia o parte din tezaurul imperial era constituita si din rezerva de aur a Romaniei, pierduta in valtoarea Primului Razboi Mondial.
Cel mai probabil insa aurul lui Kolceak va ramane un mit rusesc - la fel ca si "Camera de Chihlimbar" sau Biblioteca lui Ivan cel Groaznic.
Ler Mais

TEZAURUL ASCUNS DE LA TISMANA

1. CONFUZII POSTDECEMBRISTE

După cel de-al doilea război mondial, timp de aproape o jumătate de secol, nu s-a putut vorbi în presă despre Tezaurul României aflat la Moscova, acest subiect fiind considerat un subiect tabu. Apoi, după 1989, când presa liberă a explodat brusc şi a început să se vorbească despre Tezaurul României de la Moscova, a intrat în subiect şi Tezaurul României ascuns la Tismana. Unele ziare însă, au făcut şi mai fac şi astăzi confuzie între cele două tezaure care au existat în două momente total diferite ale istoriei băncii naţionale. Articolele au apărut mai mult din goana după senzaţional, din considerente legate de tiraj, ele adâncind percepţia cvasi generală, fals creată, că tezaurele României au fost „luate de către ruşi”. O expresie simplistă, apărută în mass-media pe fondul modei anticomuniste ce demarase chiar în timpul evenimentelor decembriste, ca reflex contra nomenclaturiştilor infiltraţi în noua putere ce se prefigura. Atitudine justificată sau nu, ea va lua totuşi amploare prin faptul că, iată, - ieri Iliescu, astăzi Băsescu – vechii comunişti ai aparatului de conducere PCR-ist, încă mai conduc România. Cu toate acestea, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste sub sintagma scurtă Uniunea Sovietică, redevenea - după ce fusese „marele prieten eliberator” al României - conform ziarelor de după 1989, un latent pericol al întoarcerii la comunism, un duşman al României „aşa cum fusese şi în perioada interbelică”.
Menţinerea în rândul maselor a acestei percepţii a Uniunii Sovietice ca duşman, a folosit mereu guvernelor postdecembriste pentru crearea a tot felul de diversiuni. Gogoaşa furtului Tezaurului de la Tismana a fost una din ele.

2. TEZAURUL DE LA MOSCOVA

Tezaurul României de la Moscova a fost trimis la păstrare de către guvernul român guvernului ţarist rus, în două reprize. În decembrie 1916, au fost transportate şi depozitate la Kremlin, 1738 casete conţinând aproape întregul tezaur în aur al BNR, precum şi două casete cu bijuterii ale fostei case regale. Casetele au fost depuse în Sala Armelor, într-un compartiment special rezervat Băncii de Stat a României, iar în iulie 1917 s-a mai trimis un al doilea transport, conţinând 188 casete cu restul tezaurului în aur şi cu alte valori ale Casei de Economii şi Consemnaţiuni. In total, 93.452 kg aur fin, aproape în întregime format din monezi de aur şi o serie de valori istorice şi artistice. Trimiterea Tezaurului României la Moscova a fost atunci un act benevol iar pentru intrarea în compartimentul din Sala Armelor aveau chei un reprezentant al regatului român şi unul al Rusiei ţariste niciunul neputând intra la tezaur fără celalalt.
Problemele pentru restituire nu au început când ţarismul a fost înlăturat deoarece Lenin, printr-o telegramă din 1918, îi scria lui V.A. Antonov – Ovseenko: "Bogatele valori ale guvernului român trebuie păstrate cu cea mai mare grijă spre a fi predate în bună stare poporului român după doborârea contrarevoluţiei române".
Ca urmare, casetele în timpurile guvernului provizoriu s-ar presupune că au fost păstrate. Cu toate acestea, cei doi reprezentanţi, rus şi român, deţinători ai cheilor de la compartimentul tezaurului, nu s-au putut întâlni decât mult mai târziu, în anul 1935, după reluarea relaţiilor diplomatice dintre România regală şi Uniunea Sovietică. Atunci, a fost înapoiată o parte din lăzile depuse, conţinând arhiva, documente istorice şi opere de artă. Casetele de aur ale BNR n-au fost însă niciodată eliberate. deoarece ele au făcut mereu obiectul unor „tocmeli” între cercurile conducătoare ale celor două ţări inclusiv după 1989. Iar după unele ziare, chiar recent, „sub bagheta marinarului cel violet, Băsescu”, care obţine promisiunea restituirii tezaurului cu condiţia să nu susţină numai proiectul Nabuco, agreat de Uniunea Europeană ca strategie de independenţă faţă de gazul rusesc ci şi proiectul conductei South Stream al campaniei ruseşti Gazprom.
Aşa au stat lucrurile dintotdeauna: având tezaurul în mână, conducătorii sovietici au încercat mereu să ne joace cum au vrut ei. Şi de fiecare dată România, pusă în faţa unor jocuri inacceptabile, n-a cedat. Bunăoară, în anul 1922, România nu putea accepta ca, în schimbul tezaurului, să ofere Rusiei legitimitate asupra Basarabiei. Cu un teritoriu care a aparţinut din timpuri străvechi României, nu se putea face târg. Au venit apoi în România vremurile gândite de Lenin, de „doborâre a contrarevoluţiei române de către popor”. Cu toate acestea, abia în 1956 ne-au mai fost restituite o parte din aceste lăzile aflate la Kremlin. Tezaurul în aur al BNR, care reprezenta acoperirea monedei naţionale nu a fost restituit. Cu prilejul vizitei în URSS, între 3-11 septembrie 1965, delegaţia de la Bucureşti formată din Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu şi alţii, au stat degeaba la aceeaşi masă cu Loenid Brejnev, A. N. Kosighin. N.V. Podgornii şi compania lor de „gheroi”, eroi ai Uniunii Sovietice. Echipa condusă de Leonid Brejnev nu numai că nu ne-a înapoiat nici un ban dar a scos dator statul român, invocând faptul că în arhiva lor există un document din care reiese că România regală avea datorii fata de Rusia ţaristă pentru livrări de armament şi alte lucruri în suma de 300 milioane de dolari, ceea ce corespundea cu 274 tone de aur. Ce va spune poporul rus, se întrebau retoric „gheroii”, cum s-ar putea explica partidului faptul că noi plătim sau dăm României aur care a fost primit de la un rege? (Sic!) „Este o chestiune foarte grea, spunea Brejnev. Întregul popor, întregul partid ştie ca reparaţiile de război de 300 de milioane de dolari plătite de România au fost doar simbolice. Oare pentru refacerea Crimeei sau Odessei au ajuns numai aceste 300 de milioane dolari?”
Ce-ar mai fi putut spune, în acele vremuri, delegaţia comunistă dacă se invoca partidul şi poporul rus „eliberator”? Aşa că, abia după căderea lui Ceauşescu, discuţiile despre Tezaurul Românesc, transportat în Rusia în anul 1917, încep să reapară periodic. După căutarea temeiurilor juridice ale afacerii, miercuri, 8 aprilie 2004, guvernatorul BNR Mugur Isărescu, într-un simpozion dedicat temei, declară că nu renunţă la Tezaurul de la Moscova şi că este deja pregătit cu un dosar „beton” din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, toate noile tentative de recuperare au rămas practic fără vre-un rezultat concret. Mai recent, guvernatorul Mugur Isarescu împreună cu Cristian Păunescu şi Marian Ştefan scot la Editura Fundaţiei Culturale Magazin Istoric lucrarea “Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova” bazată pe dosare care au zăcut ani de zile în subsolurile Ministerului de Externe, socotindu-se că trebuiau să stea acolo pentru ca relaţiile României cu Rusia să nu fie “inflamate” de acest subiect.
Autorii, încă sub presiunea „postulatului inflamării”, scot un tiraj limitat: pentru Traian Băsescu ca şef de stat şi pentru alţi factori importanţi de decizie, în genere, celor implicaţi în CSAT - Consiliul Superior de Apărare al Ţării, atrăgându-se „cu grijă” atenţia că vorbind despre Tezaurul BNR aceasta nu presupune a gândi implicit doar aur, adică bani. Halal ofensivă BNR! Cu alte cuvinte, ar fi bine de repetat istoria anilor 1935 şi 1965, când am mai putea recupera totuşi niscaiva ţoale regale! Vorba lui Brejnev făcând referire la existenta în lăzile familiei regale a încălţămintei, a unei cutii cu unt şi a unei cădiţe de spălat rufe.: "Untul să vi-l restituim?" În carte, Mugur Isărescu şi confraţii ţin totuşi să precizeze: “Cum va constata cititorul şi din lectura acestui volum, Tezaurul românesc de la Moscova desemnează o realitate ce nu poate fi exprimată decât prin cumulul accepţiunilor indicate de dicţionar, având deci o componentă ce nu poate fi exprimată decât prin măsurători (kg), dar şi una de natură cultural artistică (cărţi, manuscrise, opere de artă, documente de arhivă etc) a cărei valoare nu poate fi stabilită decât în mod convenţional. Ea are însă, dincolo de toate acestea, o dimensiune sufletească, definitorie pentru spiritualitatea românească”. Vorba aia: „Clasic românesc!”
Realitatea crudă este că Tezaurul BNR de la Moscova nu poate fi înapoiat pentru că se face mereu din el obiectul unor „tocmeli” între cercurile conducătoare din cele două ţări, la modă azi fiind gazul rusesc contra aur. Tratative s-au tot iniţiat după 1989, ziarele relatând „discuţiile secrete” ale delegaţiilor române, de la cele din timpul lui Iliescu în anul 2003, (cu spectaculoasa delegaţie Hayssam - Iskandarani) vizând eterna chestiune a Basarabiei şi până la recentele „iniţiative economice” de care am amintit, soluţii susţinute de Băsescu. Sub „iepoca” sa, vedem că astăzi nu se mai pune problema în termeni juridici. Termenii diplomatici au fost scoşi din dicţionar dar nici măcar nu se spune simplu şi cinstit „dăm ce ţi-am dat” ci se face o tocmeală ţigănească: îmi dai aurul, îţi dau nişte fabrici şi te las să treci cu conducta de gaze pe la mine. Ce se va întâmpla? La următoarele alegeri, alţi căpitani la cârmă, alte tocmeli.

3. OPERATIUNEA TISMANA

Tezaurul României ascuns la Tismana, din anul 1944 şi până în anul 1947, nu a fost luat cu japca şi nici n-a ajuns vreodată la Moscova. El a stat bine mersi trei ani în Peştera Mânăstirii fără să fi fost îmbarcat vreodată în „garnituri întregi de tren către Moscova” aşa cum scriau ziarele. Este chiar de-a dreptul hilară insistenţa ziarelor pe această temă. Este adevărat că întreaga cantitate de aur a BNR din anul 1944, cântărea nu mai puţin de 244,9 tone dar datorită densităţii aurului, Tezaurul de la Tismana ar fi încăput într-un volum de doar 12, 675 m³ iar în casete din lemn de esenţă tare într-un volum de circa 42 de m³. Practic, din punct de vedere al volumului ocupat, întregul tezaur era uşor de ascuns într-o grotă lungă de şapte metri, largă de trei metri şi înaltă de doi metri. Vom vedea că ideea depozitării aurului BNR într-o peşteră a fost, pe cât de simplă, pe atât de eficace.
Operaţiunea Tismana, de ascundere a tezaurului României spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a făcut obiectul Dosarului nr.20 al Direcţiei Administrative aflat în arhiva Băncii Naţionale a României. Prin operaţiune s-a evitat repetarea greşelii de a se transporta tezaurul într-o ţară străină aşa cum a fost transportat în Rusia în anul 1917, cu toate că după ocuparea oraşul Cernăuţi de către trupele sovietice, la 27 martie 1944 guvernatorul BNR prin scrisoarea nr. 318056 susţinea trimiterea tezaurului în străinătate.
Guvernul român însă, presat de pericolul real al unei invazii sovietice, pregăteşte ascunderea tezaurului la Tismana având în vedere că în 1942 avusese loc aici un incendiu. Sub pretextul „reparaţiilor” se puteau începe lucrările de amenajare şi depozitare a tezaurului. Soluţia finală a fost însă amenajarea unei grote în Peştera Mânăstirii, la confluenţa dintre stratul calcaros si rocile granitice prin care se prelingea pârâul subteran al Gurniei. Rocile granitice de la Tismana conţinând platină erau însă extrem de dure în porţiunea mijlocie a peşterii. De aceea, s-a preferat amenajarea grotei în ultimul strat calcaros care, evident, se putea sparge mai uşor. La începutul lunii iunie 1944, din dispoziţia Consiliului de Administraţie al BNR, “Planul de lucru pentru refacerea mănăstirii Tismana” era gata. Era întocmit de arhitect R. Dudescu şi supervizat de inspectorul general Zănescu.
În cartea amintită mai sus, se spune: „Conştientizarea pericolului invaziei sovietice, sesizabilă la conducerea BNR, se pare mult mai devreme, chiar la sfârşitul anului 1943, determinase şi aceste măsuri prin care se ţintea preîntâmpinarea unei eventuale capturări a rezervei de aur a băncii de către trupele sovietice”.
La sfârşitul lui mai 1944, Forţa a 15-a americană intensifică atacurile contra României. Bombardiere grele atacă Ploieştiul. În Moldova, la limita extremă a autonomiei de zbor, din cauza lipsei acute de benzină, Grupurile 2, 7 şi 9 de vânătoare ale Aviaţiei Române sunt mereu nevoite să aterizeze la Bacău în loc să ajungă la baza de la Tecuci. Situaţia este demobilizatoare şi cu toată vitejia piloţilor noştri, mereu în inferioritate numerică faţă de flotilele aliate, rândurile lor se subţiază. Se va ajunge până acolo încât, în bătălia din 26 iunie, 17 avioane de vânătoare germane Messerschmitt BF 109 G conduse de piloţii români din Grupul 9 de vânătoare vor duce o eroică şi gigantică luptă aeriană cu peste 100 de avioane de vânătoare americane Mustang noi, superioare tehnic.
Lucrurile se precipitau deci pe front şi în consecinţă, la 7 iunie, secretarul general al BNR emite o circulară în care făcea cunoscut ca atât Consiliul de Administraţie, cât şi Consiliul General al Băncii a aprobat mutarea parţială sau totală a tezaurului Băncii din Bucureşti şi depozitarea sa, în caz de nevoie, la mănăstirea Tismana.
Ar fi fost prea târziu mutarea tezaurului în străinătate, aşa că, paragraful din nota trimisă la 4 iulie 1944, vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, prin care guvernatorul BNR arăta că în luna martie se pronunţase pentru „…punerea la adapost, în străinătate, a stocului de aur al BNR” nu rămăsese decât un act formal prin care guvernatorul BNR plasa, tehnic şi juridic, guvernului, toată responsabilitatea unui eventual eşec al operaţiunii. De altfel, scrisoarea avea menţiunea “Strict personal şi confidenţial”, guvernatorul BNR specificând că lucrările de la Tismana “s-au executat în urma ordinelor date de guvern”. Ca urmare, se dispune ca Marele Stat Major să fixeze garda necesară şi să disloce un batalion, care primeşte ordin „să ocupe localitatea”. Astfel, din vara anului 1944 şi până în anul 1947, în valea Tismanei nu se va mai putea intra fără o legitimaţie. Şapte posturi fixe pe şoseaua principală, pe uliţele şi cărările adiacente, precum şi patrulele permanente din pădurile Eroni şi Pocruia, făceau din zona Mânăstirii Tismana un perimetru intangibil pentru orice străin care ar fi gândit să pună piciorul aici.
La data de 8 iulie 1944, guvernatorul BNR a mai luat încă o decizie: “Domnii administratori Mihail Lozeanu şi Alexandru D. Neaga se deleagă ca - asistaţi de domnul cenzor Caribol - să supravegheze operaţiunile de transportarea şi depozitarea aurului la mănăstirea Tismana din judeţul Gorj”. În aceeaşi notă de plasare a responsabilităţii, conducerea BNR mai cere şi acordul scris al guvernului pentru a evacua tezaurul fără teamă şi cât mai rapid. După trei zile, la 11 iulie 1944, Ministerul Finanţelor, ca intermediar, face cunoscut guvernatorului BNR că guvernul României aprobă depozitarea tezaurului la Tismana:
“Ministerul Finanţelor, Cabinetul ministrului Nr.1176
Domnule Guvernator,
Cu referire la adresa Dv. nr. 319309 din 4 iulie 1944, pe care aţi înmânat-o domnului profesor Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în ziua de 7 iulie 1944, vă facem cunoscut că guvernul este de acord ca Banca Naţională a României să-şi depoziteze stocul său de aur la mănăstirea Tismana, judeţul Gorj”.
La 23 august 1944, are loc ieşirea României din alianţa cu cel de-al Treilea Reich şi alăturarea ei la coaliţia Naţiunilor Unite. Prin semnarea Convenţiei de armistiţiu, la 12 septembrie 1944, şi instituirea Comisiei Aliate de Control sub patronaj mai mult sovietic decât român, România intră pentru patruzeci şi şase de ani sub regimul de ocupaţie sovietică.
Vechii actori ai Statului, atât guvernul cât şi mareşalul Antonescu deveniseră istorie! Cu toate astea, conducerea Băncii Naţionale cu ajutorul Marelui Stat Major, acţionau în mare secret la Tismana „văzând că condiţiunile sunt prielnice”… Cum sună şi „Procesul verbal, încheiat astăzi 16 septembrie 1944”:
“Noi, Virgil Netta - cenzor BNR, delegatul Onor Consiliului de Administraţie al BNR, inginer inspector general Bruckner Victor şi arhitect Alexandru Antonescu - organe tehnice BNR, casier central Romulus Roman şi controlor D. Bănică - delegaţiei Casieriei centrale, Alexandru Jemaneanu, Dumitru Stoenescu, Ilie Popescu, Traian Tigoi şi Vasile Zamfira - membrii echipei BNR Tismana, precum şi Marin Florescu şi Grigore Gheorghiu - funcţionari BNR, dispersaţi la Târgu Jiu, constatând că s-au terminat lucrările fazei I menţionate în procesul verbal din 9 septembrie 1944 (amenajarea grotei, inclusiv zidul de protecţie din fund, astuparea dopurilor, precum şi platforma de lemn pentru depozitare), neprimind încă până la 14 septembrie a.c alte dispoziţii de la Centrala BNR şi văzând că condiţiunile sunt prielnice, am procedat la executarea lucrărilor din faza a II-a, transportând depozitul în grotă, în zilele de 14, 15 şi 16 septembrie 1944”.
Valorile depozitate în grotă erau:
“Monezi: 1641 casete în greutate brută de 82.742,560 kg, din care 67.575,60258 kg aur;
Lingouri tip internaţional: 1372 casete în greutate brută de 73.495,575 kg, din care 67.761,31306 kg aur;
Lingouri tip standard: 1022 casete în greutate brută de 56.007,170 kg, din care 54.337,07480 kg aur.
Total general: 4035 casete în greutate brută de 212.245,305 kg, din care 189.673,99044 kg aur.
Aur polonez în păstrare: 51 casete, în greutate brută de 3.057,450 kg.
Conform cărţii tipărite de conducerea BNR, prezenţa acestui “rest de aur polonez” la Tismana „vine sa sublinieze încă o data responsabilitatea cu care partea română şi-a onorat angajamentele asumate faţă de Polonia în condiţiile istorice deosebit de grele din 1939”.
Cartea mai semnalează că tezaurul fusese depus iniţial “într-o pivniţă”. Este vorba de pivniţa în care se presupunea că fusese construit pe loc butoiul lui Nicodim de 36000 de ocale (Ion Conea). Astăzi acolo sunt instalate bateriile de apă caldă folosite pentru încălzirea centrală a mânăstirii. Ascunzătoarea ar fi fost prea „la curte” deci insuficient de sigură şi atunci s-a decis amenajarea unei «grote» după primul sifon din fundul galeriei centrale al Peşterii Mânăstirii. A fost o idee extrem de ingenioasă: sifonul s-a putut bloca cu blocuri mari de piatră din care ţâşnea … apa. Iar cum peştera la intrare era destul de largă şi numeroase mici „nişe” existau în pereţii calcaroşi, un necunoscător putea presupune că pe acolo ar fi putut fi intrarea „secretă” spre tezaur şi nicidecum pe la izvorul plin de apă.
Tezaurul a stat destul de bine ascuns la Tismana cu toate că în sat se aflase secretul măsurilor extreme de siguranţă de pe Valea Tismanei, în momentul când o maşină, supraîncărcată cu aur, rupe podul Sohodol din Lunca Tismanei şi cade în pârâu. O ladă de 50 kg de aur se sparge iar un grup de ciobani se holbează la lingourile de două kilograme împrăştiate în albia Sohodolului. Totuşi, spre cinstea lor, locuitorii n-au spus nimic străinilor întâlniţi despre tezaur. Atitudinea se datora şi măsurilor excepţionale care insuflau o oarecare teamă în sat. Femeile mergeau la slujbă la mănăstire numai cu bilet de voie eliberat de comenduirea garnizoanei. Armata legitima şi întregul personal al Întreprinderii Forestiere CFF Apa Neagră care urca cu trenul forestier la pădure. De la mecanicul de locomotivă până la tăietorii, ţapinarii şi funiculariştii care asigurau încărcăturile cu masă lemnoasă toţi erau obligaţi să se legitimeze la punctele de trecere. Muncitorii şi pădurarii ocolului silvic erau şi ei verificaţi de acte zilnic la cererea patrulelor mobile care acţionau prin păduri. De remarcat că şi puternica mişcare de rezistenţă - organizată în mănăstire de părintele Iscru, în biserici de părintele Marcău şi în şcoli de către dascăli precum Ioan Neferescu şi Dumitru Constantinescu - insuflase locuitorilor speranţa că ocupantul rus e vremelnic şi că timpurile antebelice se vor întoarce. Tuturor li se spunea să aibă răbdare pentru că americanii vor reveni „scoţând ruşii din ţară”. Arestarea celor din rezistenţă, contrar aşteptărilor, a contribuit şi mai mult la păstrarea secretului despre „Operaţiunea Tismana” în rândul întregii populaţii.
„Tezaurul, îşi aduce aminte octogenarul Mişu Slivilescu, a fost transportat spre mânăstire cu „nenumărate camionete închise” prin satul meu Ciocârlii, podul de peste râul Sohodol, care lega Tismana de Târgu Jiu, cedând sub greutatea lor”. Având această mărturie, prin care transportul tezaurului a durat „mai multe zile”, este de presupus că mutarea era destul de riscantă şi dificilă. Ca atare, el „n-a fost plimbat prin ţară” aşa cum afirmă unele ziare ci a stat ascuns în grota amenajată în Peştera Mânăstirii până în când a fost predat BNR prin proces verbal.
De altfel, la simpozionul BNR din 8 aprilie 2004, secretarul general al BNR, Cristian Păunescu, a arătat că dacă „tezaurul ascuns din 1944 pană în 1947 într-o peşteră de lângă Tismana” ar fi fost găsit, ar fi fost sigur captură de război şi "am fi avut azi un alt seminar cu această temă".
La simpozion s-a mai spus că, în privinţa celor 107 tone de aur existente la BNR în anul 2004, nu trebuie să ne mai facem griji, acum România făcând parte din NATO. Guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, a precizat ca problema recuperării tezaurului va deveni cunoscută în plan internaţional, pentru că în Europa nu se ştie mai nimic despre această datorie a ruşilor faţă de România şi că, în acest sens, trebuie luat exemplul Suediei, care a dovedit o mare perseverenţă în a-şi recupera datoria pe care o avea de plătit România.
Au trecut de atunci şase ani. O fi „aflat” Europa despre Tezaurul de la Moscova aşa cum spusese Isărescu? Şi dacă o fi aflat, ce-ar trebui să se întâmple, vor negocia ei în locul nostru? Poveşti de adormit copiii!
„Dacă-mi aduc aminte bine, povesteşte Mişu Slivilescu, eu începând ucenicia la Atelierele CFF Tismana în anul 1946, restricţiile privind intrarea cu legitimaţie în Valea Tismanei au mai durat încă vreo doi-trei ani până când tezaurul a fost dus la Bucureşti. Nu l-au luat ruşii, a fost dus la Bucureşti de Armata Română nu de cea sovietică. Pentru că vreo câţiva, fiind lăsaţi la vatră, s-au însurat la Tismana, nu s-au mai dus în satul lor. Ruşii au venit cu armată peste câţiva ani dar ca să muncească, se înfiinţaseră Sovrom-urile, trebuiau să-şi ia despăgubirile de război din pădurile noastre. Daca ne-ar fi luat aurul, cum se spune, ar mai fi dormit ei claie peste grămadă în garajele de la Vila Sfetea, nespălaţi cu săptămânile? Erau vai de capul lor faţă de Armata Română!”
Tezaurul de la Tismana n-a fost luat ca pradă de război. Cu toate acestea, aurul a fost folosit pentru a susţine economic activităţile de recuperare a datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică. Prin Tratatele de pace de la Paris, din 1947, România a fost obligată să susţină financiar Sovrom-urile, care au funcţionat până în 1956. Au fost dizolvate când banii se terminaseră. Dacă în 1944 BNR deţinea 244,9 tone de aur, în anul 1953 cantitatea se redusese doar la 53,3 tone.
Aurul „se toacă” foarte uşor şi pe timp de pace. Aceasta se face prin subvenţionarea unor întreprinderi sau societăţi mixte, prin susţinerea din interes a băncilor străine (Ca astăzi!”) sau prin decizii iresponsabile, cum ar fi hotărârea lui Ceauşescu de a lichida datoria externă a României în timpul căreia tezaurul ţării a scăzut de la 118,7 tone de aur (1983) la 42, 2 tone (1987).
În concluzie, atunci când guvernele noastre iresponsabile, fac prin decizii eronate praf tezaurul ţării, ne aruncă prin intermediul mass-media, dezinformări tip „confiscarea Tezaurului de la Tismana” sau „recuperarea” celui de la Moscova.
În anul 2010, semnarea oficială de către guvern a proiectului Nabuco dar iniţierea concomitentă din umbră, a discuţiilor dintre Gazprom şi ministrul român al industriilor, sub ochiul neconstituţional de portocaliu al lui Băsescu, este un semnal că, în spatele uşilor închise, discuţiile privind înapoierea Tezaurului de la Moscova au reînceput, prin aer plutind veşnicul compromis al voievozilor dâmboviţeni când au în faţă marile puteri ale lumii.


Prof. Nicolae N. Tomoniu


http://www.tomoniu.ro/opinii/cultura/operatiunea-tismana.htm
Ler Mais

Tezaurul de la Pietroasa

Misterul cel mai mare in ceea ce priveste Tezaurul de la Pietroasa consta in raspunsul la intrebarile: de la care popor provin piesele si in ce perioada au fost lucrate?
In anul 1979, satenii din Pietroasa au ridicat pe locul unde a fost descoperita celebra Closca cu puii de aur un monument simplu, pe care a fost sapat urmatorul mesaj:
“In acest loc in 1837 a fost descoperit Tezaurul «Closca cu puii de aur» de la Pietroasa de doi pietrari: Ion Lemnaru si Stan Avram. Tezaurul este compus din 22 de piese si cantareste 19 kilograme“.
Urmasii celor care au dat de nebanuita comoara in timp ce scoteau piatra pentru podul de peste Calnau au ramas cu legenda si cu credinta ca aurul gasit in pamant aduce mai mult necazuri decat bucurii.
Se gandesc la cei doi pietrari care au murit in arest si celelalte neplaceri la care inaintasii lor au fost supusi. Ei, cei de azi, stiu ca localitatea lor a devenit celebra in lume, dar nici ei, nici noi nu stim sigur de unde vine tezaurul. Specialistii care au cercetat piesele nu au ajuns la o concluzie unanima si certa in ceea ce priveste provenienta pieselor Clostii cu puii de aur.

Alexandru Odobescu a facut din studiul Tezaurului de la Pietroasa opera sa de capatai, “La tressor de Petrossa”. Rezultatele cercetarii sale se gasesc publicate in trei volume ce compun monumentala sa opera. El sustine ca datele locuirii zonei Pietroasa ar merge undeva prin secolul al IV-lea d.Hr. Dar alti oameni de stiinta afirma ca piesele tezaurului descoperit acolo nu par a fi lucrate toate in aceeasi epoca. In timpul lui Odobescu exista un raspuns unitar.
Alaturi de el, istoricii si arheologii Bock, Linas si Lasteyrie au fost de parere de la inceput ca este vorba despre un tezaur apartinand gotilor, adica unei populatii germanice din veacul al IV-lea d.Hr. Si astazi exista multi sustinatori ai acestei teorii.
Cei care afirma provenienta germanica argumenteaza cu faptul ca pe “patera”, una dintre piesele tezaurului, se afla reprezentate o serie de zeitati sincretice care apartin neamurilor germanice, dar inrudite cu lumea clasica greco-romana. Acest lucru a fost pus in legatura cu regele vizigot Athanaric care a trait in acea perioada.
Cercetatorii cred ca momentul ingroparii pieselor de aur a fost intre anii 376, cand are loc marea invazie a hunilor dinspre rasarit, si anul 380, cand Athanaric a parasit teritoriile nord-dunarene pentru a se refugia in imperiu.
Specialistii aduc ca argumente si faptul ca piesele din tezaur sunt lucrate in trei stiluri diferite: primul stil este caracteristic pieselor din aur masiv, fara alte incluziuni, lucrate in atelierele de traditie greco-clasica ale Imperiului Roman;al doilea stil, cel policrom, include piesele impodobite cu pietre pretioase si semipretioase ale tezaurului, care nu este gotic sau germanic, ci a luat nastere in partile de rasarit ale Imperiului Roman; din cea de-a treia categorie fac parte piesele simple, cum este colanul cu incriptie runica, realizate in ateliere mai primitive.
Gheorghe V. Carlan, autorul lucrarii “Tezaurul de la Pietroasa si printesa Khnumet”, lanseaza insa ipoteza conform careia tezaurul nu a apartinut nici vizigotilor, nici ostrogotilor, ci traco-romanilor. Istoricul il citeaza in lucrarea sa pe Nicolae Densusianu cu cartea “Dacia preistorica”, in care acesta afirma ca modul de formare a poporului roman si a limbii romane nu este cel de romanizare a dacilor de catre romani in cei 165 de ani. Dimpotriva, acesti doi autori sustin ca romanii existau pe aceste meleaguri inainte de venirea romanilor.
Revenind la cartea despre printesa egipteana Khnumet, aflam ca aceasta fiica a faraonului Amenemhet al II-lea (1914-1876 i.Hr.) avea un logodnic in Carpati care i-a oferit in dar mai multe bijuterii din aur. Profesorul Carlan citeaza in acest sens cartea lui H.W. Muller, “Comorile faraonilor”.
Istoricul roman compara cele doua cosulete ale Tezaurului de la Pietroasa – octogon si dodecagon – cu bijuteriile printesei si vede mari asemanari, de unde trage concluzia ca bijuteriile printesei provin intr-adevar din zona carpatica.
Gh. Carlan a constatat legaturi stranse intre Tracia antica si Egiptul antic. Autorul sustine ca studierea paterelor de la tortile celor doua cosulete fac trimitere la cele pictate pe peretii Mormantului Campana al Etruscilor.
Ca “aurul ucide” o stiau foarte bine contemporanii lui Ion Lemnaru si Stan Avram, care si-au gasit sfarsitul in arest, inainte sa afle sentinta procesului privind tezaurul. Culmea ironiei este ca tocmai ei, care habar nu aveau de valoarea lucrurilor descoperite, au avut de suferit pana la moarte tot felul de torturi in beciul igrasios de la Bucuresti. Nicolae Baciu, complicele celor doi in dosirea “comorii”, murise si el de tuberculoza, si nici altora din sat, care “suflasera” cate ceva, nu le fusese prea bine la ancheta din Capitala.
Odobescu a suferit si el. Mai intai, imaginea sa a fost sifonata de articole rauvoitoare si pline de venin si minciuni scrise de invidiosul Cezar Bolliac in “Trompeta Carpatilor”, acesta lansand zvonul ca Odobescu vanduse tezaurul dupa Expozitia universala de la Paris din 1867. Mai apoi, scrie Corneliu Stefan in cartea “Tezaurul de la Pietroasa – impactul cultural-istoric” ca Alexandru Odobescu s-ar fi sinucis in 1895 nu din dragoste, ci pentru ca aurul tezaurului ar fi avut si asupra lui o influenta negativa.
“Pe langa aceste 10 bucati pierdute, s-ar mai putea adauga si obiectele urmatoare, anume «o cupa de aur rotunda, cu niste pietre la gura in felurimi de fete, ca niste margele, iar intr-insa avea doua pietre verzi de smaragd, in marime ca doua nuci de cele mici, si trei nasturi mici de aur si doua cerculete tot de aur» (…) si un lant de aur putin mai subtire decat pana de gasca”
In primavara anului 1837, Stan Avram si ginerele sau, Ion Lemnaru, doi tarani din Pietroasa Mica de Buzau, in timp ce scoteau piatra din cariera, au descoperit ceea ce astazi este cunoscut sub numele de Tezaurul de la Pietroasa. “Unul din acesti tarani – avea sa scrie ulterior Odobescu –, inchipuindu-si ca aceste obiecte erau de arama, ar fi dat o bucata din ele unui tigan ca sa-i carpeasca cu dansa o tingire, iar acesta, neputand sa dea de capat lucrarii, ar fi zvarlit cat colo bucata de metal, zicand stapanului ei ca nu e buna de nimic”.
S-a intamplat ca in 1838 sa ploua foarte mult, iar apele umflate ale raului Calnau din apropiere sa darame podul construit de Kiseleff peste apa. A fost numit ca antreprenor la lucrarile de reparare a Podului Anastase Tarba Verusi, un “aventurier balcanic”, cum avea sa fie numit de Odobescu. Cei doi tarani i-au propus lui Verusi sa vada lucrurile ciudate gasite de ei.
Verusi Arnautul le-a dat 4.000 de lei vechi, pretul unei perechi de boi, niste mici cadouri
si a primit de la ei obiectele de o valoare istorica inestimabila. Pentru a nu bate la ochi marimea pieselor, a taiat in patru, cu toporul, tava uriasa de aur de 8 kg. Verusi a luat in total 40 de kilograme de aur pe mai nimic.
DENUNTUL. Gheorghe Frunza Verde, arendasul mosiei Pietroasele, a aflat ce comoara are Verusi si, santajandu-l, a obtinut si el o parte din ea, dar, pentru ca n-a primit cat a vrut, l-a parat pe Verusi la Episcopie, iar parintele econom Filotei, mai tarziu episcop, a facut denuntul. La inceput, ancheta a fost drastica si corecta. Banul Ghica Mihalache, ministrul “trebilor dinlauntru”, dar si “nenea mare” al lui Alexandru Ghica Voda, s-a ocupat personal de mersul anchetei. A dat ordin ca “fara minut de zabava sa ridice pe toti aceia cati dupa tainica cercetare se va dovedi ca s-au impartasit de asemenea lucruri”.
Au fost arestati si dusi la Bucuresti: Lemnaru, Avram, Baciu, cel la care tineau obiectele in ultimul timp, si cei doi fii ai sai, precum si Verusi. Acesta din urma a marturisit ca ingropase obiectele pe malul stang al Calnaului. Ancheta a durat un an, dar a inceput sa lancezeasca in momentul in care s-a aflat ca este implicat vizitiul postelnicului Dumitrache, asupra caruia s-au gasit “doua tablite mici de aur” si “pietre verzi” provenind din tezaur.
Vizitiul a declarat ca restul aurului era la mosierul Alecu Ghica, ruda “indepartata” a domnitorului. Abia in 1842, Tezaurul a fost asezat in muzeu. In 1867, Alexandru Odobescu a dus la Paris la Expozitia universala pretioasa descoperire istorica, unde a fost regina incontestabila. Toata lumea cunostea acum ca pe teritoriul Romaniei fusese gasit cel mai valoros tezaur antic, cel al lui Tutankhamon inca nu se descoperise.
Astazi, Tezaurul “Closca cu puii de aur” se afla la Muzeul National de Istorie a Romaniei din Bucuresti. El are 12 piese cu o greutate totala de 19, 820 kilograme de aur. Piesele care compun tezaurul sunt: o fibula mare in forma de vultur (care poarta pe piept marele caboson oval, marginit simetric, in cruce, de patru cabosoane mci si rotunde), o fibula mica, doua fibule mijlocii, o tava, o cana-oenoche, o patera, doua cosulete poligonale, un colan cu inscriptie, un colan simplu, un colan cu balama. Intre 1917 si 1956, tezaurul a fost la Moscova.
NECAZURI DE PE URMA DESCOPERIRII AURULUI
Misterul din jurul numarului pieselor din tezaur nu este nici astazi elucidat, s-au recuperat doar 12 obiecte, dar se crede ca au fost 22 sau chiar 24. Se crede, de asemenea, ca Verusi a mituit autoritatile cu aurul topit din restul pieselor nepredate de el si de aceea a fost achitat. Taranii au fost obligati sa-i restituie banii aventurierului antreprenor, Nicolae Baciu, care a ajutat la dosirea comorii la inceput, a murit de tuberculoza in 1840.
George si Achim Baciu au fost pedepsiti cu 30 de lovituri de bici, Stan Avram si Ion Lemnaru au murit in beciul arestului inaintea terminarii procesului. Arendasul Frunza Verde a murit ca boier de rangul doi in 1857, postelnicul Dumitrache, complicele lui Verusi, a disparut misterios in urma unui incendiu care i-a mistuit casa
, pierzandu-i-se urma.
Mai multi tarani din Pietroasele au fost dusi in lanturi la Bucuresti pentru ancheta. Ba pana si podul care trebuia reparat cu banii cheltuiti de antreprenor s-a prabusit cu totul in 1841. Banul Mihalache s-a indragostit asa de tare de tezaur, incat l-a tinut incuiat intr-un seif al Departamentului si a refuzat sa-l dea muzeului pana in 1842, la caderea din domnie a lui Ghica Voda.
FURTUL DE LA MUZEUL DE ANTICHITATI
In noaptea de 19 spre 20 decembrie 1875 fusese un viscol puternic in Bucuresti. Fiul unui preot din Titu, Grigore Pantazescu, exclus din seminar pentru ca iubea mai mult gimnastica si circul decat ceaslovul, a facut un numar de circ in acea noapte si a furat tezaurul din sala Muzeului National de Antichitati, adapostit in cladirea Universitatii.
Aruncase in zapada colanul si o bucata din taler pentru ca “il jenau la mers”. A stat in puscarie 6 ani. Cu cateva zile
inainte de eliberare, a murit in mod misterios. Oficial, a fost impuscat in timp ce voia sa evadeze.
http://piatza.net/tezaurul-de-la-pietroasa/


Ler Mais

O enigmă nedezlegată: tezaurul dacic

Cu 1.600 de ani în urmă, istoricul Dio Cassius a notat: "Se găsiră şi comorile lui Decebal, cu toate că erau ascunse sub apa râului Sargetia... 


Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu râul, săpă albia lui şi punând într-însa mult aur şi argint, precum şi alte lucruri de mare preţ şi care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre şi grămădi pământ; după aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peşteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veşmintele şi alte lucruri de felul acesta.
După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un soţ de-al lui, care ştia ce se lucrase, fu prins şi dădu pe faţă toate acestea..." Cele de mai sus erau scrise la 200 de ani după cel de-al doilea război daco-roman. Nu se ştie dacă ele reprezintă adevărul istoric, dar o realitate a rămas: după acel război, imperiul şi-a refăcut finanţele, un an romanii au fost scutiţi de impozit, Traian a organizat timp de 123 de zile sărbători la Roma şi a construit o serie de edificii măreţe. Cercetătorii au evaluat la 165 de tone aur şi 330 tone argint prada luată de Traian din Dacia, dar oare acesta era tot aurul strămoşilor noştri? Unii oameni de ştiinţă, evaluând producţia de aur din Munţii Apuseni la 15-20 tone/an (exploatarea era intensă şi străveche, să nu uităm că aur din minele de lângă Brad s-au găsit şi în tezaurele antice din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice), au estimat stocul de metal galben acumulat de daci la circa 1.000 tone! Atunci unde este restul? Cu siguranţă că Decebal nu a ascuns tot tezaurul în acelaşi loc. În plus, în mod sigur, fiecare tarabostes avea averea lui. Să nu uităm nici stocurile de la exploatările miniere, care erau nu numai în Apuseni, ci şi în Banat, în zona Ocna de Fier. Unde poate fi acel aur? Din când în când, aurul dacic a trimis câte un "semnal", cele mai semnificative fiind: - În secolul XVI, la vărsarea Streiului în Mureş, un pescar a scos de pe fundul apei câteva monede de aur. Mai sus, într-o boltă zidită, a găsit 40.000 galbeni şi bucăţi de aur nativ. Unul dintre beneficiarii comorii a încercat să vândă câte ceva la Alba Iulia, dar a aflat cardinalul Martinuzzi, care, prin mijloace "specifice" a recuperat totul, în urma unor cercetări intense în apa râului el rotunjindu-şi tezaurul. Cardinalul a început să cheltuie fără socoteală, construind un castel la Vântu de Jos şi cumpărând cu nemiluita cai, bijuterii şi alte obiecte de lux, atrăgând astfel atenţia asupra lui. Drept urmare, împăratul Ferdinand de Habsburg l-a trimis în zonă pe generalul Castaldo, care l-a lichidat pe Martinuzzi, dar nu a mai găsit decât 2.000 de monede de aur. Un cronicar povestea că la Gherla, un alt domeniu al lui Martinuzzi, s-au găsit 1.600 kg. aur nativ si 250.000 florini. - Cronicile vorbesc de nişte butoaie cu monede vechi de aur aflate în posesia domnitorului Petru Rareş al Moldovei. - La 1716, un clujean pe nume Pavel Varga, îmbogăţit brusc, lăsa un testament în care pomenea de o mare comoară din care luase ceva, restul, care ar fi putut îmbogăţi toată populaţia Transilvaniei, rămânând ascuns. - Pe la 1800, copilul unui ţăran a găsit 264 monede de aur pe Dealul Anineşului. - În 1804, un preot din Vâlcele a descoperit la rădăcina unui fag bătrân 400 de monede dacice tip "koson". Ulterior, în aceeaşi vară, s-au mai găsit 35, respectiv 987 monede de acelaşi tip. - În 1970, un lucrător a găsit o monedă tip "koson" (nume care se presupune a proveni de la regele Cotiso, ceea ce ar confirma vechimea şi acumulările din tezaurul dac) în zona sanctuarelor de la Sarmisegetuza. Enigmele rămân. Dacă evaluarea la 1.000 tone a tezaurului dacilor este măcar aproximativ reală, înseamnă că romanii au mai fost păcăliţi o dată de înţeleptul Decebal, chiar si după moarte, Bicilis jucând, probabil, rolul de "pion otrăvit". Chiar dacă o parte din aur a fost îngropată în albia Streiului, restul poate fi oriunde în arealul fostului regat dacic, zona cetăţilor de lângă Orăştie fiind cea mai "fierbinte", dar să nu uităm că toată zona montană dintre Olt şi Ţara Haţegului, probabil chiar şi Masivul Godeanu, era un spaţiu strategic, cu drumuri de culme şi cu cetăţi la gura văilor. Dacă mai adăugăm şi zona aşezărilor şi a exploatărilor aurifere din Munţii Apuseni şi Munceii Dognecei, aria de căutare se măreşte, la fel şi şansele de a se mai găsi ceva şi doar norocul sau eroziunea naturală pot aduce ceva nou.



http://www.zamolxis.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=18
Ler Mais
 
GHIDUL COMORILOR | by TNB ©2010